Aşa cum se ştie, orice societate înregistrată în România are obligaţia de a întocmi/completa şi a depune la anumite termene legale diverse declaraţii fiscale cu privire la impozite, taxe, contribuţii, etc. determinate de activitatea economică pe care o desfăşoară.
Calcularea acestor taxe şi impozite, precum şi completarea corectă şi completă a acestor declaraţii este o obligaţie a societăţilor prin reprezentanţii legali ai acestora.
Ce se întâmplă în cazul în care se constată ulterior depunerii unei astfel de declaraţii (de exemplu pentru TVA) că au existat erori la completarea acesteia (erori de calcul a sumelor, de transcriere, etc.)? În general, în astfel de situaţii, legislaţia fiscală permite corectarea unor astfel de erori prin declaraţii fiscale rectificative sau prin regularizări ce se includ în declaraţii ulterioare, cu asumarea de către societate a oricăror creanţe fiscale şi/sau datorii fiscale principale şi accesorii, dacă este cazul.
Totuşi, am avut neplăcuta experienţă, în cadrul unei inspecţii fiscale pentru rambursare de TVA, să constat că în interpretarea reprezentanţilor autorităţii fiscale, o completare cu greşeli a unei declaraţii fiscale este din punctul lor de vedere o contravenţie purtătoare de amendă, conform Codului de Procedură Fiscală.
În opinia acestor inspectori fiscali (nu ştiu dacă acestă idee se aplică de către întreaga instituţie fiscală), depunerea unei declaraţii fiscale cu greşeli echivalează cu neândeplinirea la termen a obligaţiilor de declarare prevăzute de lege, respectiv cu nedepunerea declaraţiei, faptă care întradevăr este considerată contravenţie şi sancţionată cu amendă.
Indiferent de vechimea şi constanţa în activitate a unei societăţi şi de multe ori a unui portofoliu de controale şi inspecţii fiscale pe măsură, orice control fiscal nou se dovedeşte a fi de fiecare dată unic şi surprinzător prin intepretările şi atitudinea diferită a inspectorilor fiscali.
“Dezvoltarea profesională continuă” a inspectorilor fiscali în materie de noi abordări şi “viziuni” asupra legislaţiei fiscale, a determinat propagarea în rândul firmelor din România a axiomei că “nu poţi fi în regulă cu toate”, creând astfel o presiune enormă asupra oricărei entităţi private şi mai grav, a prezumţiei de vinovăţie permanentă faţă de autoritatea fiscală, indiferent dacă este cazul sau nu.











